Calvarul unei inime pribegi (2007)

Un veritabil tablou al Bucureştiului interbelic aflat sub semnul graţiei în exprimare şi a efervescenţei artistice. Un spectacol complex, divers, bine gândit, cu accente de culoare şi momente inedite în care şi-au găsit locul refrenele celebre ale vremii (Iubesc femeia, Dă-mi guriţa, Adio doamnă!, Ionel, Ionelule).

În tot acest demers de reconstituire a unui timp artistic trecut, Tudor Gheorghe este ajutat de 12 instrumentişti profesionişti, o mini-orchestră variată timbral (instrumente de suflat, pian, percuţie, coarde) concepută de acelaşi colaborator al maestrului, compozitorul şi dirijorul Marius Hristescu. Orchestraţiile sale, ca de altfel şi prestaţia instrumentiştilor au convins, mai ales pentru că nu s-a dorit cosmetizarea cu orice preţ, ci, dimpotrivă, uneori i-a fost pusă surdină. Aceste mici bijuterii sunt atât de bine formulate încât ar fi fost o impietate să le transforme, scăzându-le astfel valoarea.

Nu putem avea un prezent artistic fără a ne recupera trecutul. Calvarul unei inime pribegipoate avea un corespondent în penuria de creaţie din muzica uşoară românească. Iată un posibil leac într-un spectacol cu valoare de document ce scoate la lumină surse de inspiraţie nemijlocită.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

two + twelve =